Nea Bacchus, nu cred ca se putea gasi tema mai potrivita de discutii acum, in intervalul dintre Sfantul Valentin si Dragobete ori in postul de dinaintea sarbatorilor inceputului de primavara, care stim cu totii ca stau sub semnul feminitatii si in cadouri oferite reprezentantelor respectivei specii. Asta e subiect de posete in cap, nu gluma, insa nemaiavand ce risca sub acest aspect mai ca m-as incumeta. In ce ma priveste, dupa aproape 20 de ani de vechime pe redutele carciumilor, am ajuns la concluzia ca mie nu prea mi-a placut bautura la viata si afirm asta chiar daca stiu ca bietu-mi ficat o sa-mi bata obrazul, caci doar amaratul asta poate sa depuna marturie ca s-a investit in el mai mult decat in proiectul Rosia Montana. Impresia mea e ca mereu am asociat bautura cu ideea de boema nu neaparat culturala, cu sueta rafinata, cu flecareala colocviala, cu poante, calambururi si picanterii spontane, insa asta numai in compania unor indivizi din medii foarte diverse, care daca nu erau haiosi prin ei insisi ii sileam sa fie prin povestile pe care trebuie sa le aiba aglomerate in obiectul de deasupra gatului, dar pe care nu stiau sa le puna in valoare. De aceea pentru mine bautura a fost si ramane o indeletnicire ce trebuie sa se consume musai in compania unor oameni nostimi si in spatiul bine delimitat al carciumii, chiar daca se intampla sa facem carciuma din locuinta personala sau a unor prieteni, din birourile de la slujba, din masina cu care ne deplasam in delegatii ori chiar dintr-o banca in parc. Parafrazandu-l pe Iisus, cu scuzele de rigoare, care spunea ca "acolo unde va veti aduna doi in numele meu, acolo voi fi si eu", cam asa as putea zice si eu ca de fiecare data cand ne strangeam cel putin doi si un recipient consistent improvizam o minunatie de carciuma. Si era normal sa fie asa, intrucat nu recomand nimanui sa aiba incredere in oamenii care beau singuri, ori care o fac numai de dragul de a se imbata. Din randul acestora isi aduna medicii psihiatri clientii, depresivii, schizofrenicii, alcoolici violenti ori chiar sinucigasii. Astia sunt o rusine pentru distinsa noastra tagma si de multe ori sunt izolati, cu toate ca in general consimt singuri la respectiva autorecluziune, chiar in binecuvantatul spatiu al unei bodegi. Stiti ce e mai rau decat bautura proasta? Bautura cu un prost, cu un individ anost, marginit, care vorbeste mai repede decat gandeste si care-ti relateaza niste intamplari banale pe un ton sugubat, hatru cica. Niste dobitoci!
Cam de prin facultate dateaza idila mea cu alcoolul, indeosebi din anul 3. In primii ani eram cumintel rau, aproape mototol sub acest aspect. Veneam la cateva cursuri sau seminarii dupa care tusti!, ma carabaneam la scoala unde predam romana si latina unor copii surprinzator de receptivi si interesati, caci doar datorita obligatiei pe care o simteam fata de acestia n-am dezertat mai devreme din invatamant, de la catedra pe care colegii mei de cancelarie o blocasera pentru mine, urmand sa ma titularizez dupa absolvirea facultatii. Cum au terminat ai mei clasa a 8-a si s-au aciuat prin liceele bune ale Bucurestiului, cum m-am uschit in caminele din Grozavesti unde-mi povesteau colegii mei ca se organizeaza niste paranghelii de nedescris. Nu stiu ce o fi fost inainte, dar jur ca dupa mutarea mea acolo asa avea sa fie. Si nici n-avea cum sa fie altfel, intrucat in incinta campusului fiinta o bodega al carei nume - Cecenia, actualmente Azteca - te indemna din start la indelungi galgaieli de cele mai multe ori pana spre dimineata, spre disperararea arabilor care aruncau inspre noi cu sticle. Goale, nenorocitii! Aveam, ce-i drept, si o supertrupa de cheflii, mai toti ajunsi oameni de soi in anii urmatori, critici literari, directori de intreprinderi, analisti politici, vedete de televiziune, iar cei mai grei de cap, mai tantalai, pe care nici nu-i primeam la masa, au esuat in politica, multi devenind depuTati sau senatori in intervalul 1996-2000. Si acum imi amintesc mecla unui mocofon, care statea singur la masa asteptand pe vreo colega cu care sa schimbe notitele de cine stie ce curs, asta in compania unei sticle ce continea un lichid scarbos, fanta, prigat, domestos sau asa ceva. Nici acum n-am scapat de el, ca-l vad des pe la tv, unul Victor Ponta, arza-l-ar focu si catranul iadului, ca multa vreme ne-a facut sa ne stea bunatate de bere in gat cu mutra lui mai inexpresiva decat un capac de closet.
Coleg de camera in Grozavesti il aveam pe un ziarist de la revista 22, un moldovean pirpiriu si nostim foc, care dupa ce toata ziua isi facea de lucru printr-o redactie de intelectuali scortosi si mari ifose precum G. Adamesteanu, Patapievici, Plesu, Perjovschi etc venea pe terasa din Grozavesti, golea doua sticle de vodca infecta - "boala-copiilor", cum i se zicea - dupa care se suia pe un scaun si recita zeci de poezii din Villon sau Baudelaire, in franceza, desigur. Desi era bland, uscat si nu cantarea mai mult de 55 de kg, intr-o seara s-a suparat crunt de un basarabean imens ce functiona ca bodyguard si proxenet la o discoteca din apropiere, i-a trantit un pumn in cap dupa care, normal, a zbughit-o la fuga. Acum, dupa atatia ani, poate fi mandru ca e unul din putinii care l-au lovit pe Tolea Ciumac, caci despre el era vorba. Acelasi coleg a fost invitat ceva mai tarziu sa faca parte dintr-un juriu literar la un concurs prilejuit de sarbatorirea "Zilelor Craiovei". Va dati seama, oaspetii de la Bucuresti, oameni de soi, asa ca protocol maxim cu zaibar din abundenta si chiar cu numeroase sticle ce continau licoarea aceea searbada pe care oltenii o poreclesc tuica. Primar era unul Bulucea, un comunist slinos, care in anii '80 fusese ministru ceausist si chiar prim-secretar la Dolj, care cu aerul sau urduros s-a apucat sa tina un discurs tembel in onoarea celor prezent, cam in genul "Dragi concitadini, suntem onorati sa-l avem in mijlocul nostru pe marele Nicolae Manolescu, un critic de reputatie mondiala, de asemnea pe I.A. de la pretigioasa revista 22, care face atat de mult bine culturii romanesti". Amicul meu, cotropit de amestecul dintre zaibar si zeama de corcoduse, s-a ridicat clatinandu-se in picioare, a dat a lehamite din mana si i-a zis sordidului Bulucea: "Dom' primar, las-o mai moale cu cultura ca nu-ti prieste si mai bine trimite dupa niste tuica". Va dati seama, rumoare in sala, priviri sclifosite, indignate, lucruri de care avea sa se afle in redactia sa din Bucuresti si aveau sa-i aduca o amenintare cu concedierea. Acest lucru n-avea sa se produca nici dupa ce i-a dat teapa sefului Bancii Mondiale care-l astepta sa-i ia un interviu, dar al meu a preferat sa ma aniverseze pe mine, si nici dupa ce o prestigioasa publicatie culturala franceza, in care aparuse un reportaj despre Maramures, a scris despre gara din Baia Mare, una plina de curve, boschetari si cersetori, in care "singurul om serios era I.A. de la 22, care dormea la o masa". Avea sa se desparta de cunoscuta revista, cand, s-a trezit dupa o crunta betie facuta cu un sculptor - astia sunt absolut cei mai mari betivi! - si s-a dus teleghidat la redactie unde s-a asezat nestingherit la birou si a inceput sa scrie, spre nedumerirea fireasca a simandicosilor din jur. Avea curand sa afle ca la betia de deunazi ii injurase pe toti si isi daduse si demisia. Asa ca a trebuit sa plece, spre marele lui noroc, intrucat a nimerit mult mai bine.
Ce mult am scris! Am cam obosit, asa ca voi relua alta data sirul destainurilor la care m-a provocat Bacchus