Cu ceva timp in urma, am fost la un spectacol de teatru. Prestatia actorilor a fost una de exceptie. La sfarsitul piesei, cum era de asteptat, sala era in picioare, aplauzele nu mai conteneau, oamenii erau cuprinsi parca de o stare euforica. Privindu-i, am simtit cum ma cuprinde o fericire, ce mi-a umplut ochii de lacrimi. M-am simtit putin jenata de acest fapt, dar mi-am dat seama ca nimeni nu avea timp sa ma priveasca pe mine. Fiecare isi traia propria sa emotie. Simteam o bucurie enorma vazand aceea comunicare dintre actori si public, si mai simteam ca inima mea nu este prea mica pentru a-i putea cuprinde pe toti de-acolo. Faptul ca reusisem sa stabilim unii cu altii o asemenea traire intensa, era o stare de fericire diferita de altele. Totul venea dintr-o lume ascunsa ce nastea emotie. Mai tarziu, gandindu-ma la ce-am trait in acele momente, am inteles ca bucuria mea izvorase din constatarea ca oamenii pot fi cu adevarat frumosi.