Iubesc natura, chiar si in aranjamentele si formele ei artificiale: fie ca sunt parcuri, rondouri cu flori sau doar jardiniere. Fiecare petec verde ma inveseleste si imi da o stare de optimism si de relaxare. Zilnic imi petrec 2 ore muncind in sera sau in gradina, depinde de anotimp. Pentru mine este cea mai mare destindere sa lucrez cu plante. Sa le urmaresc cum rasar, cum cresc si apoi cum infloresc. Nu sunt unul dintre aceia care studiaza si lucreaza dupa carte. Am crescut la curte, cu o imensa gradina in spatele casei, unde parintii chiar si acum la 75 ani fac o pasiune din gradinarit. Deci am invatat din exemplu si din experienta. Simt cam ce ii trebuie fiecarei plante si stiu cum s-o tratez daca vad ca incepe sa nu-i mearga bine. Am retetele mele si nu am prea dat gres. Dar nu despre pasiunea mea am vrut sa va povestesc, ci despre parcuri. Despre ce inteleg eu ca ar trebui sa fie parcurile.
Oriunde merg am doua tipuri de obiective pe care le vizitez: muzeele si parcurile. Muzeele pentru ca-mi dau prilejul sa vad lucruri despre care doar am citit sau am vazut poze; pentru ca-ti asigura o documentare reala si palpabila. Una este cand doar citesti sau urmaresti un documentar si alta este cand ai exponatul in fata. Esti parca mult mai aproape de adevar, il simti efectiv. Sa nu mai discutam de pictura. Efectul panzei si atmosfera salilor de expunere mi-au dat totdeauna un fior de respect pt opera si pentru cel care a creat-o. Linistea sparta doar de pasii vizitatorilor, discretia curatorilor si impozanta salilor, imi produc o stare greu de reprodus.
Dar iar am alunecat din subiect, ziceam ca ma opresc la parcuri. Poate specialistii in amenajari de genul acesta ma vor contrazice, dar parearea mea este ca parcul trebuie sa fie o oaza de verdeata unde sa te simti dezinhibat si sa-ti ofere posibilitatea unei relaxari neconditionate de afise de genul „nu calcati iarba”, „nu va catarati in pomi” sau mai stiu eu ce interdictii mai mult sau mai putin ciudate. Admir si parcurile „muzeu” asa cum le numesc eu pe cele care sunt exagerat de lucrate, de perfecte in forme si culori, de organizate ca soiuri si dimensiuni. Am tot respectul pentru proiectantii peisagisti, pentru gradinarii care intretin aceste capodopere estetice, dar atat. Mie imi place genul de English Park, cu gazon pe care sa te poti tolani, cu arbusti diversi, cu tufe, arbori cu coroane dezordonate. Cred ca de asta este facut parcul, sa te bucuri de el nu doar vizual ci sa-l poti si folosi. Copiii sa alerge pe iarba, sa se catere in pomi, sa se joace de-a v-ati ascunselea, iar cei ca noi, sa se bucure de alei umbrite, de banci si de forfota din jur.
Poate am eu nostalgia pacurilor din Anglia, dar modelele lor vad ca sunt preluate si folosite in mai toate orasele civilizate. Chiar si in amenajarea gradinilor curentul „english garden” este acum la moda. Intretinerea este mai simpla, iar folosirea neconditionata. Plus ca nu mai trebuie sa-ti rupi spatele, aranjand rondouri cu flori anuale si smulgand la buruienile care napadesc straturile.
In orasul meu exista parcul „Sub arini” o zona dendrologica creata artificial acum o suta si ceva de ani de unul dintre primarii sasi care si-au lasat in mod pozitiv amprenta. Plimbandu-te pe aleile „Subarinilor” ai senzatia ca pasesti printr-o padure reala, chiar si aerul este mult mai curat decat in centru. Vara cred ca jumatate din Sibiu merge acolo sa se bucure de racoare si de posibilele intalniri cu cunoscuti. Pentru ca intr-un orasel ca Sibiul, daca iesi din casa, este imposibil sa nu te intalnesti cu cineva cunoscut. Si asta mi-a facut intodeauna placere...
Nu stiu care este parerea voastra, referitoare la parcuri si la ce latura ar trebui sa fie luata in considerare in amenajare, cea estetica sau cea utila. Eu sunt de parere ca cea utila, care sa permita folosinta...